Am fost cu toatele în papucii femeii singure şi în timp ce unele dintre noi s-au pus pe dansat cu ei, altele s-au plâns – şi poate încă se plâng şi acum – că sunt atât de grei pentru ele încât pur şi simplu nu se mai pot urni, viaţa lor a încremenit.
Nu spune nimeni că este o perioadă numai lapte şi miere, dar nici doar fiere. Şi, până la urmă, stă în puterea noastră să o trăim astfel încât să putem spune că a fost o experienţă care ne-a îmbogăţit într-un fel sau altul. Iată ce nu e bine să facem:
-Să îmbrăţisăm sindromul Cenuşăreasa şi să cădem în veşnica aşteptare a Prinţului. Sindromul acesta a fost pomenit pentru prima oară într-o carte şi ilustrează teama femeii de independenţă. Adică, întocmai ca duduia din poveste, o femeie frumoasă, harnică şi talentată nu este totuşi capabilă să îşi schimbe destinul şi are nevoie de o forţă din afară, de obicei un bărbat (Prinţul pe care îl pomeneam).
-Să ne cufundăm în muncă şi să ne sălbăticim. Capcana aceasta în care ne va fi extrem de uşor să picăm nu ne va elibera decât foarte, foarte greu. Ne putem însă disciplina făcându-ne reguli: în fiecare week-end ne vedem cu prietenii, o oră pe zi ieşim din casă şi facem ceva ce ne place etc.
-Să folosim singurătatea ca pretext pentru a nu ne mai ocupa de noi (pentru a nu mai trăi, până la urmă). Ar trebui să ne repetăm zi de zi că cea mai importantă persoană din viaţa noastră suntem… noi.
Citeşte şi: Cui ii e frica de singuratate?